Foarte sus, foarte rapid, foarte tare (record de viteza)

CĂŢĂRAREA LIBERĂ

CĂŢĂRAREA LIBERĂ (NATURALĂ)

Căţărarea pe stînci (pasaje şi pereţi stîncoşi, creste şi văi de abrupt) executată cu ajutorul mîinilor, picioarelor, prizelor şi, uneori, a frînghiei se numeşte căţărare liberă (naturală). Căţărările libere se execută în formaţii mici, în lungul văilor care conduc spre abrupt, al crestelor, brînelor, admiţîndu-se pentru unele porţiuni echipe mai numeroase, cu condiţia ca alpiniştii să fie asiguraţi în corzi (cordeline). În astfel de escaladări se urmăreşte găsirea pentru fiecare pasaj din traseu a drumului optim, care asigură un efort minim şi o viteză sporită de deplasare. Este interzisă cu desăvîrşire parcurgerea solitară a itinerarelor alpine. Pentru asemenea ascensiuni se permite plecarea a cel puţin doi sportivi.

La căţărarea liberă (naturală) alpiniştii vor respecta Următoarele reguli şi principii, fără de care nu este posibil un succes deplin:

—      studierea atentă — la faţa locului, de la baza itinerarului propus — a traseului;

—      cunoaşterea intrării, a liniei aproximative, a ieşirii, a gradului de dificultate al drumului şi a materia-lor de abordare a traseului;

—      dozarea cu atenţie a efortului, astfel încît cel care caţără să-şi poată folosi toată forţa numai atunci cînd trebuie şi unde este nevoie;

—      menţinerea permanentă a corpului depărtat de stîncă; păstrînd o oarecare distanţă faţă de stîncă, alpinistul are posibilitatea să observe toate prizele care urmează să le folosească şi să poată stabili metoda optimă de prindere cu mîinile şi de călcare a lor cu talpa picioarelor.

—      utilizarea mîinilor numai la prinderea prizelor de siguranţă; deplasarea trebuie să se execute de pe o priză pe alta, într-un ritm constant, controlat şi cu un efort minim;

—      lăsarea mîinilor pe timpul lucrului mai jos de nivelul umerilor, astfel încît cantitatea de sînge care curge prin braţe şi mîini să nu fie diminuată, eliminînd oboseala prematură şi amorţirea degetelor;

—      păstrarea în permanenţă a trei puncte de sprijin: fie pe ambele picioare şi o mînă, fie pe ambele mîini şi un picior; în acest fel escaladarea se execută în deplină siguranţă, iar în cazul în care se pierde un punct de sprijin alpinistul are posibilitatea să rămînă pe două,. putînd continua deplasarea; înainte de a folosi o priză trebuie verificată cu atenţie şi numai după ce există convingerea că este sănătoasă şi solidă vă fi folosită;

—      utilizarea pentru scurt timp a călcîiului sau a latului tălpii picioarelor, în scopul evitării oboselei şi a tremuratului excesiv;

—      interzicerea căţărării „în patru labe" sau cu ajutorul forţei musculare a braţelor şi a picioarelor;

—      asigurarea posibilităţii de a se reveni pe aceleaşi prize în cazul renunţării, pentru un timp scurt, la ascensiune sau al insuccesului acţiunii pe direcţia dorită.

O escaladare liberă executată corect presupune calm, abilitate, stabilirea dinainte a prizelor pentru sprijin, executarea cu chibzuinţă şi prevedere a fiecărui pas şi păstrarea unei rezerve de forţă, necesară în momentele critice.

Sportivii disciplinaţi cunosc, de asemenea, că pe traseele alpine nu sînt permise distrugerea prizelor, săparea altora, degradarea vegetaţiei, smulgerea pitoanelor etc. Un adevărat alpinist nu parcurge în ascuns pentru recunoaştere traseul stabilit, folosindu-se de rapel sau alte forme, cu asigurare de sus; itinerarul se străbate numai de jos în sus ori, acolo unde stînca permite, prin traversare. Totodată nu este permis să se ocolească sau să se înlocuiască pasajele dificile din trasee cu altele învecinate, mai uşoare, în afara limitelor permise de regulamente sau oficiali.