Sfaturi pentru folosirea unui ham in alpinism si escalada

Sfaturi pentru folosirea unui ham in alpinism si escalada

1.       Tineti hamul de centura si trageti-l peste picioare. Ajustati centura tragand de capetele de chinga. Introduceti chinga prin catarame.

2.       Ajustarea buclelor pentru picioare. Este de preferat  ca dupa aceste reglaje sa efectuati cateva miscari sis a faceti un test al hamului in suspensie pentru a va asigura ca este comfortabil.

Legarea corzii la ham

1.       Legarea intr-un singur punct.2.       Legarea in doua puncte

3.       Legarea la un punc la piept in cazul in care hamul este prevazut si cu chingi pentru piept

Folosirea unui dispozitiv de asigurare sau rapel.

Asigurare

Rapel

Folosirea necorespunzatoare

Legarea incorecta in coarda

Folosirea gresita a carabinierelor

Traseu acces creasta Piatra Craiului

zĂrneŞti (730 m) - cabana gura RÂULUI (740 m) - FÂNTÂNA LUI BOTOROG - POIANA ZĂNOAGA (1375 m) - CABANA CURMĂTURA (1470 m)

Marcaj: bandă galbenă Timp. 2½ - 3 ore. Caracteristică: traseu de pătrundere, reprezentând cea mai scurtă cale de acces spre cabana Curmătura. Accesibil în tot cursul anului.

Pomind din spatele gării ne orientâm spre dreapta, străbatem str. Mitropolit I. Meţianu, ajungând în centrul oraşului, unde identificăm panourile indicatoare, acum ruginite, ale traseelor turistice din masiv. Spre dreapta, pe str. 1 Mai, se bifurcă traseele 1, spre Plaiul Foii, 14.1, spre refugiul Diana şi 19, spre Curmătura, prin Valea Crăpâturii.

Noi ne continuăm drumul pe str. Dr. Spârchez. Depăşind noua construcţie a CEC-ului, ajungem curând pe str. Râului. În faţă, observăm adânca despicătură a văii Râului Mare, străjuită în dreapta de Piatra Mică iar în stânga de Măgura Mică.

După aproximativ 40 minute (3 km) de mers de la gară, ajungem în dreptul cabanei Gura Râului, situată pe malul drept al Râului Mare, însoţiţi de marcajele bandă albastră (traseul 14.4), bandă roşie (traseele 2 şi 20), cruce roşie (traseul 21), ne continuăm parcursul pe drumul forestier care, trecând prin Prăpăstiile Zărneştilor, pătrunde în masiv până în apropiere de Poiana Vlăduşca. Depăşim construcţiile de captare a apei de la Fântânile Domnilor, trecem prin fosta carieră de calcar Baia de Piatra şi ajungem la Fântâna lui Botorog şi Podul Măgurii, după aproximativl ½ ore din Zârneşti.

Trasee de legătură: înainte pe valea Râului Mare, traseul 24., Bandă roşie, spre La table - refugiul Grind - vârful La Om; traseul 21, cruce roşie, La table prin Prăpăstii; traseul 14.4. Curmătura, prin Prăpăstii; la stânga, traseul 20, spre cabana Bran Castel.

Traseul nostru, marcaj bandă galbenă, urcă la dreapta prin pădure, initial în lungul Padinei lui Dănişor, ajungând după aproximativ 1 oră, în poiana Zănoaga (1375 m). De aici, avem o frumoasă perspectivă asupra abruptului estic al Pietrei Craiului, în faţa şi asupra munţilor Bucegi, înspre est. Din poiana se ramifică spre dreapta traseul în circuit spre vârful Piatra Mică şi cabana Curmătura.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 22, punct albastru, spre vârful Piatra Mică, 1½ -2 ore.

După ce străbate poiana poteca intră în pădure, continuă pe curba de nivel sub peretele Gălbenoasa, depăşeşte clădirea Salvamontului din Zărneşti în stânga şi ajunge la primitoarea cabana Curmătura după aproape 3 ore din Zărneşti. (20 minute din poiana Zănoaga).

Trasee de legătură: traseul 22, spre Piatra Mica; traseul 19, Zărneşti, prin Valea Crăpăturii; traseul 24, spre Creasta Pietrei Craiului; traseul 23, spre Vârful Ascuţit, prin Padinile Frumoase; traseul 14.3, spre Şaua Padinei Închise; traseul 25, spre La table, traseul 26, spre Peştera, Casa Folea; traseul 14.4, Zărneşti prin Prăpăstii.

cabana curmĂtura (1470 m) - PADINILE FRUMOASE - VÂRFUL ASCUŢIT (2156 m)

Marcaj: triunghi albastru Timp: 2 - 2½ ore Caracteristică: traseu de abrupt, în urcuş. INTERZIS IARNA !

Traseul pomeşte de la cabana Curmătura pe drumul de tractor ce urcă spre aceasta, fiind însoţit şi de marcajele bandă albastră, triunghi galben şi triunghi roşu. La mică distanţă de cabana, se desprinde la dreapta, spre creasta, traseul 14.3 iar puţin mai jos, se bifurcă la stânga, în coborâre, traseul 14.4, bandă albastră, spre Zârneşti. După un parcurs de aproape 200 m, poteca noastră se abate spre dreapta, părăsind drumul şi marcajele triunghi galben şi triunghi roşu.

Trasee de legătură la stânga, traseul 25, spre La table, traseul 26, spre Peştera.

Marcajul nostru urcă susţinut prin pădure, ieşind într-o frumoasă poiana. Suntem deasupra firelor de obârşie a unui întreg mănunchi de văi, zonă ce a primit denumirea de Padinile Frumoase. Însoţiţi şi de câţiva stâlpi de marcaj, traversăm poiana, urcând către marginea ei superioară. Ajunşi în albia unui vâlcel plin de grohotiş începem să-l urcăm. De aici, peisajul se schimbă radical. Pe o diferenţă de nivel de aproximativ 300 m înaintăm cu greu, depăşind praguri de stâncă şi limbi de grohotiş.

In dreptul unui jgheab îngust, urcăm ajutaţi şi de un cablu. După ce depăşim acest loc, destul de periculos, ajungem în partea finală a traseului. Poteca urcă în serpentine scurte, trecând printre tufe de smirdar sau peste pânze de grohotiş, luând sfârşit pe Creasta Nordică, în apropierea refugiului de la Vârful Ascuţit unde intersectează marcajul punct roşu al traseului 24.

           

Trasee de legătură: la dreapta, traseul 24.1, punct roşu, spre vârful Padina Popii (1 oră), vârfulTurnul (1 ½ ore), cabana Curmătura (2 ½ ore); lastânga, traseul 24.1, spre vârful La Om (3 ore) şi Creasta Sudică.

CABANA CURMĂTURA (1470 m) - CREASTA PIETREI CRAIULUI - ŞAUA FUNDURI (1889 m) - POIANA FUNDURI (1368m)

Marcaj punct roşu Timp 11-12 ore Caracteristică. traseul de creastă este unul dintre cele mai grele, dar şi printre cele mai frumoase trasee din masiv. Este recomandat turiştilor antrenaţi, obişnuiţi cu căţărarea pe stânci. De la cabana Curmătura, se pot parcurge şi porţiuni mai mici ale crestei, alegând trasee în circuit Este lipsit de apă. Nerecomandat pe vreme rea şi INTERZIS IARNA. Surprinşi de vreme rea, ne putem retrage de pe creastă, numai pe unul din traseele turistice marcate semnalate în text. Traseul a fost împărţit în două etape. Creasta Nordică şi Creasta Sudică.

1 Creasta Nordică: cabana Curmătura (1470 m) - Şaua Crăpăturii (1660 m) - vârful Turnul (1923 m) - Şaua Padinei Închise (1955 m) - Vârful Ascuţit (2156 m) - vârful La Om (2238 m) - Şaua Grind (2150 m)

Marcaj punct roşu  Timp: 6 - 7 ore (lungime, aproximativ 7km) Caracteristică: traseu de creastă, dificil, INTERZIS IARNA!

Traseul de creastă începe de la cabana Curmătura. Iniţial, străbate aproximativ 10 m din poteca spre Zărneşti, apoi în dreptul stâlpului indicator, se abate spre stânga, în urcuş, însoţit şi de marcajele bandă galbenă şi punct albastru. Urcăm 20 minute prin pădure până când ajungem în Şaua Crăpăturii, unde în dreptul stâlpului de marcaj, traseele se despart.

Trasee de legătură: la dreapta, traseul 22, punct albastru, spre Piatra Mică; în coborâre pe Valea Crăpăturii, traseul 19, bandă galbenă, spre Zărneşti.

Din dreptul stâlpului, ne abatem spre stânga ocolind, în coborâre Colţul din Curmătură (Locomotiva), un turn masiv din calcar, ajungând astfel în Şaua Curmăturii, de unde putem coborî direct la cabana Curmătura. Din şa începem un nou urcuş prin pădure, apoi prin grohotiş, ajungând la baza impresionantului perete al vârfului Turnul care domină cu aproape 300 m, zona cabanei.

Cu atenţie ne angajăm în căţărare, depăşind cei 5 m ai primei săritori, ajutaţi şi de un cablu montat aici. În continuare urmează un jgheab cu grohotiş mărunt, după care panta devine şi mai înclinată. Totuşi, folosind prizele naturale existente şi cablurile montate în perete, depăşim cu bine pasajele dificile, presărate pe parcurs, ajungând după aproximativ 1 oră de la cabana, pe Creasta Nordică în dreptul unui stâlp indicator.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 15, cruce albastră, spre Zărneşti, prin Padina Hotarului, 5-5 ½ ore

Parcurgând pe creastă, încă 50 - 60 m poposim pe vârful Tumul. De aici se bifurcă spre dreapta traseul în coborâre prin Padina Şindileriei.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 16, cruce roşie, spre Zărneşti, prin Padina Şindileriei, 6-6 ½ ore

În continuare traseul pe creastă este accidental numeroase vârfuri şi stânci fiind sculptate în straturile de calcar. Părăsim linia crestei şi, după ce ocolim vârful Padina Închisă, ajungem în Şaua Padinei Închise (1955 m), unde întâlnim un stâlp indicator şi marcajul traseului 14, bandă albastră. Putem să ne aprovizionăm cu apă coborând spre dreapta prin Padina Închisă, aproximativ 10 minute, până în dreptul izvorului La Găvan.

Trasee de legătură: la dreapta, traseul 14.2, spre refugiul Diana, prin Brâna Caprelor, 1-1 ½ ore; la stânga, traseul 14.3, spre cabana Curmătura, 1-1 ½ ore.

Urmând traseul de creastă, urcăm 15 minute printre jnepeni, ajungând pe vârful Padina Popii de unde începe spre dreapta traseul prin Padina Popii.

Traseu de legătură: la dreapta, traseul 17, triunghi albastru, spre refugiul Diana, 1½ ore.

Privind în urma noastră rămânem impresionaţi de straturile de calcare înclinate sau chiar răsturnate până la verticală. În continuare creasta devine mai lată şi mai puţin accidentată, poteca urcând printre jnepeni până în dreptul Vârfului Ascuţit (2156 m). De aici, spre dreapta, porneşte o poteca nemarcată care conduce pe Brâul Ciorânga Mare, spre refugiul Speranţelor (refugiul Ciorânga Mare). Depăşim vârful şi ajungem în apropierea refugiului de la Vârful Ascuţit unde întâlnim un stâlp cu indicaţii asupra traseelor.

Traseu de legătură: la stânga, traseul 23, triunghi albastru, spre cabana Curmătura, prin Padinile Frumoase, 2 - 2½ ore.

După un scurt popas ne continuăm traseul. Până în vârful Ţimbalul Mare (2177 m), creasta devine accidentată, prezentând o succesiune de vârfuri mici despărţite de strungi adânci. Din acest vârf spre versantul nord-vestic se desfăşoară cea mai frumoasă zonă de abrupt a masivului, Padina lui Călineţ. Coborâm în Şaua Călineţului (2090 m), unde spre dreapta, începe firul principal al Padinei lui Călineţ, urcând apoi pe Vârful dintre Ţimbale (2170 m). După ce ajungem în Şaua Văii Podurilor traseul de creasta devine tot mai dificil, marcajul conducându-ne peste ţancurile crestei sau ocolind pasajele mai dificile pe versantul estic, în final ajungând pe vârful Ţimbalul Mic (2231 m).

Din vârful Ţimbalul Mic traseul nostru coboară susţinut, ajungând într-o şa de unde începe zona clăilor, o succesiune de 9 vârfuri stâncoase aşezate pe linia crestei. Depăşim Vârful Sbirii (2230 m) şi în continuare străbatem o porţiune a crestei mai accidentată, ajungând la sfârşitul pasajului în dreptul vârfului Claia Căldării Ocolite care se continuă spre dreapta cu Creasta Colţilor Răi. Din Şaua Căldării Ocolite creasta devine mai lată şi, urcând în lungul ei, ajungem pe vârful La Om sau Piscul Baciului, după aproximativ 6 ore de la cabana Curmătura.

Traseu de legătură: la stânga, traseul 2.3, bandă roşie, spre refugiul Grind 1-1½ ore, La Table 2-2 ½ ore.

Din vârf mai parcurgem 300 m în coborâre pe linia crestei, ajungând în Şaua Grind, unde Creasta Nordică ia sfârşit. De aici putem coborî la refugiul Şpiria şi cabana Plaiul Foii, sau putem continua traseul pe Creasta Sudică.

Traseu de legătură : la dreapta, traseul 2.2, bandă roşie, spre refugiul Şpirla 2-2½ ore, cabana Plaiul Foii, 3-3½ ore.

Foarte sus, foarte rapid, foarte tare (record de viteza)

CĂŢĂRAREA LIBERĂ

CĂŢĂRAREA LIBERĂ (NATURALĂ)

Căţărarea pe stînci (pasaje şi pereţi stîncoşi, creste şi văi de abrupt) executată cu ajutorul mîinilor, picioarelor, prizelor şi, uneori, a frînghiei se numeşte căţărare liberă (naturală). Căţărările libere se execută în formaţii mici, în lungul văilor care conduc spre abrupt, al crestelor, brînelor, admiţîndu-se pentru unele porţiuni echipe mai numeroase, cu condiţia ca alpiniştii să fie asiguraţi în corzi (cordeline). În astfel de escaladări se urmăreşte găsirea pentru fiecare pasaj din traseu a drumului optim, care asigură un efort minim şi o viteză sporită de deplasare. Este interzisă cu desăvîrşire parcurgerea solitară a itinerarelor alpine. Pentru asemenea ascensiuni se permite plecarea a cel puţin doi sportivi.

La căţărarea liberă (naturală) alpiniştii vor respecta Următoarele reguli şi principii, fără de care nu este posibil un succes deplin:

—      studierea atentă — la faţa locului, de la baza itinerarului propus — a traseului;

—      cunoaşterea intrării, a liniei aproximative, a ieşirii, a gradului de dificultate al drumului şi a materia-lor de abordare a traseului;

—      dozarea cu atenţie a efortului, astfel încît cel care caţără să-şi poată folosi toată forţa numai atunci cînd trebuie şi unde este nevoie;

—      menţinerea permanentă a corpului depărtat de stîncă; păstrînd o oarecare distanţă faţă de stîncă, alpinistul are posibilitatea să observe toate prizele care urmează să le folosească şi să poată stabili metoda optimă de prindere cu mîinile şi de călcare a lor cu talpa picioarelor.

—      utilizarea mîinilor numai la prinderea prizelor de siguranţă; deplasarea trebuie să se execute de pe o priză pe alta, într-un ritm constant, controlat şi cu un efort minim;

—      lăsarea mîinilor pe timpul lucrului mai jos de nivelul umerilor, astfel încît cantitatea de sînge care curge prin braţe şi mîini să nu fie diminuată, eliminînd oboseala prematură şi amorţirea degetelor;

—      păstrarea în permanenţă a trei puncte de sprijin: fie pe ambele picioare şi o mînă, fie pe ambele mîini şi un picior; în acest fel escaladarea se execută în deplină siguranţă, iar în cazul în care se pierde un punct de sprijin alpinistul are posibilitatea să rămînă pe două,. putînd continua deplasarea; înainte de a folosi o priză trebuie verificată cu atenţie şi numai după ce există convingerea că este sănătoasă şi solidă vă fi folosită;

—      utilizarea pentru scurt timp a călcîiului sau a latului tălpii picioarelor, în scopul evitării oboselei şi a tremuratului excesiv;

—      interzicerea căţărării „în patru labe" sau cu ajutorul forţei musculare a braţelor şi a picioarelor;

—      asigurarea posibilităţii de a se reveni pe aceleaşi prize în cazul renunţării, pentru un timp scurt, la ascensiune sau al insuccesului acţiunii pe direcţia dorită.

O escaladare liberă executată corect presupune calm, abilitate, stabilirea dinainte a prizelor pentru sprijin, executarea cu chibzuinţă şi prevedere a fiecărui pas şi păstrarea unei rezerve de forţă, necesară în momentele critice.

Sportivii disciplinaţi cunosc, de asemenea, că pe traseele alpine nu sînt permise distrugerea prizelor, săparea altora, degradarea vegetaţiei, smulgerea pitoanelor etc. Un adevărat alpinist nu parcurge în ascuns pentru recunoaştere traseul stabilit, folosindu-se de rapel sau alte forme, cu asigurare de sus; itinerarul se străbate numai de jos în sus ori, acolo unde stînca permite, prin traversare. Totodată nu este permis să se ocolească sau să se înlocuiască pasajele dificile din trasee cu altele învecinate, mai uşoare, în afara limitelor permise de regulamente sau oficiali.

Cum alegem tipul de coarda potrivit in alpinism

Cum alegem tipul de coarda potrivit in alpinism

In alpinism si escalada exista numeroase tipuri de corzi: pentru escalada pe gheata, stanca, in-door. Exista deasemenea si corzi semi-statice ce se folosesc in speologism, salvare sau linii fixe.

Corzii semi-statice vs. corzi dinamice.

            Toate corziile utilizate in escalada cu cap de coarda trebuie sa fie dinamice. Corziile dinamice se intind in momentul in care alpinistul cade, absorbind astfel socul si disipand energia generata de cadere. Corzile semi-statice evident se intind foarte putin. Ele sunt folosite in special in speologie pentru rapel sau urcarea pe coarda. Pot folosite si in escalada ca top-rope (coarda vine de sus) ,dar in acest caz coarda trebuie sa fie intinsa tot timpul.

Coarda simpla vs. corzi duble.

            Coarda simpla este conceputa astfel incat sa fie singura legatura intre alpinist si sistemul de asigurare. Sunt recomandate pentru traseele verticale drepte cu putine devieri standa – dreapta. Coarda simpla este mai usoara decat doua corzi duble folosite impreuna si este cea mai intalnita alegere a alpinistilor. Coarda simpla este marcata cu cifra “1” inserata intr-un cerc si este plasata la unul din capetele corzii. Diametrul lor variaza de la 9.8 la 11 milimetri.

            Corziile duble sunt concepute pentru a fii folosite in pereche. Corziile duble se trec alternative prin dispozitivele de ancorare pe rutele complicate, reducand frecarea corzii cu stanca si astfel prevenind ruperea ei. Corziile duble permit efectoarea unor rapeluri mai lungi si pot fi folosite doar cate una in anumite situatii, cum ar fi traversarea unui ghetar, unde riscul unei caderi majore este mai mic. Diametrul variaza de la 8.2 la 9 milimetrii si sunt identificate de simbolul “1/2” inserat intru-un cerc la unul din capete.

ATENTIE: Corziile duble se folosesc in perechi identice ca diametru, lungime, producator. Daca nu se respecta aceasta regula exista riscul ca una din corzii sa se uzele mai mult decat cealalta si sa cedeze.

Corziile “dry” vs “non-dry”

            Cand o coarda absoarbe apa devine mai grea si nu mai absoarbe la fel de bine fortele generate de o cadere. In conditii de vreme foarte rece apa din coarda poate ingheta, coadra devenind extreme de rigida si greu de manevrat, iar cristalele de gheata reduc si sarcina la care coarda rezista.  Corziile “dry” sunt tratate cu o substanta ce reduce absorbtia de apa. Aceste corzi nu se vor satura la fel de repede ca celelalte corzi, ramanand flexibile si usoare. Corziile “dry” totusi absorb si ele o cantitate mai mica de apa, iar in timp datorita utilizarii stratul protectiv se uzeaza si nu va mai avea aceleasi proprietati.

Variabilele de baza

           

• Diametrul – In general, cu cat diametrul unei corzi este mai mare cu atat ea este mai rezistenta si mai durabila. Corziile mai mici in diametru sunt mai usoare si mai facil de introdus prin carabinele folosite la asigurare, facandu-le mai populare printer alpinisti.
• Lunginea – Cu o coarda mai lunga poti sa mergi mai mult in traseu si sa faci un rapel mai lung. Corziile mai scurte cantaresc mai putin si ocupa mai putin loc in rucsac.
• Rezistenta – Corziile de alpinism au cel putin doua caracteristici afisate de producator: elongatia statica si forta maxima de impact. Elongatia statica se refera la lungimea cu care se intinde o coarda in momentul in care pe coarda este o sarcina de 80 kg . Forta maxima de impact este forta transferata alpinistului in momentul unei caderii.

O elongatie statica mai mica insemna ca o coarda nu se va intinde prea mult (acest tip de corzi sunt folosite in timpul salvariilor montane), iar o elongatie statica mare inseamna ca o coarda se va intinde mai mult, atuenand mai bine o cadere.

O coarda cu o forta maxima de impact mai mica inseamna ca asupra alpinistului se va exercita o forta mai mica, dar coarda se va alungi mai mult existand riscul ca alpinistul sa loveasca pamantul.

·        Flexibilitatea unei corzii afecteaza modul in care o coarda poate fi manevrata si cat de usor pot fi facute noduri. Desi o coarda flexibila este mai usor de folosit, in momentul unei suprasolicitarii noduriile se desfac foarte greu. Flexibilitatea este o variabila ce depinde de preferintele personale ale alpinistului.

Mentenanta corziilor

·        Coarda trebuie pastrata curate deoarece particulele de praf si pamant sunt abrasive si vor deteliora coarda. Coarda nu trebuie tinuta pe pamant si trebuie evitat calcarea pe coarda.

·        Coarda se spala cu apa rece cu un sapun fara detergent. Se usuca la aer. Cand nu folositi coarda aceasta se tine intr-un ruscac, ferita de soare, umiditate si caldura.

·        Folositi coarda doar pentru ce este destinata – Alpinism

·        Executati rapelurile corect. Folositi dispositive omologate care nu rasucesc coarda. Nu faceti rapelurile in viteza pentru ca astfel mantaua corzii se supraincalzeste si se arde!

·        Verificatii coarda cu atentie inainte de folosire. Daca observati rupture sau abraziuni schimbati coarda, viata dumneavoastra o merita!

 

Traseu Muntii Fagarasi Lacul Balea - Vf. Vanatoarea lui Buteanu

Parte din harta Muntiilor Fagarasi in care se observa punctele de acces in traseu: drumul Transfagarasean

Harta detaliata a traseului.

Descrierea traseului:

 CABANA PALTINUL (2034 m) - SAUA CAPRA (2315 m) - VÂRFUL VÂNĂTOAREA LUl BUTEANU (2507 m)

Marcaj: triunghi albastru Lacul Bâlea-Şaua Capra, cruce albastră Şaua Capra-Vârful Vânătoarea lui Buleanu. Durata: 1 oră 30 min. Durata în sens invers: 1 oră.

larna traseul este accesibil alpiniştilor.

De la Cabana Paltinul pornim spre est pe drumul spre Lacul Bâlea. Trecem prin sudul staţiei de telecabină şi prin nordul lacului iar după ce traversăm pârâul care curge din acesta, la mică distantă spre nord-est întâlnim poteca marcată cu triunghi albastru spre Şaua Caprei. Urcăm spre sud-est si după cca 40 min. ajungem în Şaua Caprei (2315m), în poteca de creastă marcată cu bandă roşie (traseul 58-59). Aici se ramifică spre nord-est o potecă marcată cu cruce albastră. Continuăm pe aceasta, prin sudul Vârfuiui Văiuga (2443m) şi după o jumătate de oră atingem Şaua Văiugii (2390m), unde întâlnim traseul 29 marcat cu punct albastru, prin Căldarea Văiugii. Urmăm creasta spre est către Vârful Capra (2494m) dar în curând o părăsim spre nord printr-o coborâre scurtă în mica şi îngusta sa Portiţa (2480m). Urmăm spre nord un segment scurt de creastă stâncoasă şi atirigem Vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507m), punctul de altitudine maximă al versantului nordic făgărăşan. Acesta oferă o extraordinară perspectivă asupra zonei centrale a masivului.

Ultima postare de iarna: "The Art of Flight"

Tehnica de iarna partea a II-a

Nivelul 2.Înaintarea clasică în traverseu

Exerciţiul 1: Înaintarea în traverseu oblic, fără colţari, pe toată talpa

            Loc: Pantă de zăpadă tare de aproximativ 25º

            Descriere: Plecând de la o anumită înclinaţie, îndoirea gleznei ajunge la maxim, deci înaintarea directă va fi imposibilă. Astfel va fi necesară adoptarea unei tehnici de înaintare în traverseu. Picioarele sunt uşor depărtate spre exterior, piciorul de sus îndreptat spre sensul deplasării, iar cel de jos perpendicular pe linia pantei (fig.13).

            Deoarece suprafaţa de zăpadă e prea tare, puteţi să loviţi scurt cu piciorul la fiecare pas, pentru ca o parte din talpa bocancului să se înfigă în zăpadă şi să aibă aderenţă. Corpul trebuie echilibrat în poziţie verticală, genunchii şi gleznele uşor îndoite şi uşor îndreptate spre vale. Pioletul e utilizat ca sprijin la urcare şi înfipt atunci când greutatea corpului se află pe piciorul dinspre vale.

            Erori tipice:

            -Elevul se apleacă spre munte şi picioarele alunecă.

            Corectare: Măriţi orientarea gleznelor şi genunchilor spre vale. Exersaţi într-o manieră mai relaxată. Nu vă sprijiniţi în piolet.

Exerciţiul 2: Înaintarea în traverseu pe toată talpa cu colţari

            Loc: Zăpadă îngheţată sau gheaţă moale cu înclinaţie de aproximativ 30º

            Descriere: Urcaţi în diagonală apăsând cu putere toată talpa bocancului şi deci toţi colţii colţarilor pe zăpadă. Pentru a efectua acest lucru e necesară îndoirea laterală a gleznei spre vale.

            Poziţia picioarelor: Piciorul de sus – în direcţia deplasării, piciorul de jos – în jos. Sprijinul pe piciorul de sus se realizează printr-o răsucire progresivă a gleznei, astfel încât toţi colţii colţarilor să se înfigă în sol în momentul de sprijinire maximă.

            Genunchiul piciorului respectiv e uşor îndreptat spre vale.

            Poziţia bustului: Uşor aplecat înainte, umerii îndreptaţi spre vale, bazinul îndoit. Cu cât panta urcă mai mult, cu atât mai mult e necesar să orientaţi vârful piciorului de jos înspre vale, pentru a înfige toţi colţii colţarilor (fig.14).

            Pioletul e utilizat ca sprijin în mâna dinspre perete, iar în cealaltă mână puteţi avea un băţ de schi, sau poate fi pusă pe coapsa dinspre vale.

            Pioletul e înfipt în acelaşi timp în care piciorul de jos se sprijină pe zăpadă. E important să efectuaţi exerciţiul în ritm: doi paşi, înfigeţi pioletul, etc.

            Greşeli tipice:

            -Elevul nu se apleacă.

            Corectare:

            -Ghidul corectează poziţia corpului elevului ţinându-l de mâini şi trăgându-l la vale. Elevul poate să se ţină de genunchiul de la vale cu mâna dinspre perete.

            Greşeli tipice:

            -Colţii colţarilor nu se înfig toţi în zăpadă şi picioarele calcă pe marginea bocancilor.

            -Îndoirea gleznei piciorului de sus nu e suficientă, vârful piciorului de jos nu e orientat destul spre vale (fig.15).

            Corectare: Concentraţi-vă atenţia asupra înclinării genunchilor spre vale.

Exerciţiul 3: Schimbarea direcţiei spre vârf

            Loc: Ca şi exerciţiul precedent

            Descriere: O dată ajuns la capătul traverseului, vă poziţionaţi cu faţa la perete, cu picioarele depărtate şi orientate spre exterior, apoi orientaţi piciorul de sus spre direcţia dorită.

            Schimbarea mâinii pe piolet se efectuează atunci când picioarele sunt îndreptate spre exterior (fig.16)

Exerciţiul 4: Înaintarea în traverseu cu picioarele încrucişate cu colţarii. “Piolet adunat”

            Loc: Pantă de gheaţă de aproximativ 35º-40º.

            În cadrul înaintării din traverseul clasic, piciorul de jos este orientat sub piciorul de sus (picioarele sunt paralele), iar în cadrul înaintării încrucişate piciorul se pune în faţa celuilalt (picioarele se încrucişează) (fig.17).

           

De la poziţia de plecare: piciorul de jos cu vârful orientat spre vale, piciorul de sus puţin mai sus şi în faţă, cu vârful orientat în sensul deplasării, încrucişaţi piciorul de jos trecându-l mai sus de piciorul de sus, cu vârful îndreptat spre vale; regăsiţi poziţia de plecare punând piciorul de jos în faţa celuilalt şi mai sus.

            Exteriorul piciorului trece în faţa vârfului celuilalt picior, iar interiorul piciorului în spatele călcâiului exteriorului piciorului.

            Forţa spre vârf se află în principal în piciorul exterior. Muşchiul solicitat de această înaintare încrucişată este cvadricepsul exteriorului piciorului.

            Bustul, uşor îndoit şi aplecat în faţă, e orientat spre vale, bazinul spre perete, genunchii îndoiţi în direcţia văii.

            Pioletul este înfipt atunci când picioarele sunt încrucişate.

            Greşeli tipice:

            -Când se încrucişează picioarele se înfig doar colţii interiori ai colţarilor.

            Corectare:

            -înclinaţi genunchiul spre vale şi îndoiţi mai mult glezna.

            Utilizarea “pioletului adunat”: în traverseu, atunci când panta devine abruptă, pioletul se ţine cu două mâini orizontal în faţa voastră. Mâna dinspre perete ţine mânerul pioletului aproape de vârf şi îl împinge în zăpadă. Mâna din exterior ţine capul pioletului, cu lama în faţă şi efectuează o tracţiune în sus.

            Pioletul e înfipt de fiecare dată când sprijinirea se face pe piciorul din exterior. (fig.18)

Exerciţiul 5: Schimbarea direcţiei cu faţa în jos

            Loc: Pante de zăpadă tare sau gheaţă cu înclinaţia de aproximativ 35º.

            Descriere: La capătul diagonalei vă întoarceţi de bună voie cu faţa în jos, având picioarele desfăcute, genunchii şi şoldurile îndoite. Din această poziţie, mutaţi pioletul şi plecaţi spre direcţia dorită încrucişând paşii. Această metodă e foarte utilă pentru ghid deoarece acesta nu pierde niciodată din vedere elevul şi în plus nu trebuie să treacă peste coardă. (fig.19, 20, 21, 22, 23)

Exerciţiul 6: Tăierea urmelor

            Zăpada tare fără colţari: Se taie cu lopăţica pioletului, ţinând pioletul în mâna cea mai puternică. În funcţie de obişnuinţă se pot sincroniza tăierea cu ritmul pasului, un pas, o tăiere etc. Pentru a se evita lovirea tibiilor cu pioletul, se recomandă efectuarea unei rotaţii a pioletului spre vale, înainte de a tăia zăpada.

            Gheaţa: Vă aşezaţi de-o parte şi tăiaţi cu lopăţica ţinând pioletul de capătul mânerului şi cu mâna din exterior.

            Tăierea urmelor se începe de jos (lovituri orizontale) şi se termină cu lovituri verticale (fig.24).

            Priză de mână: E o tăiere care se efectuează în gheaţă. Ea serveşte prinderii cu mâna atunci când trebuie escaladaţi mici pereţi de gheaţă cu un singur piolet. În funcţie de tipul de gheaţă şi pioletul folosit aceste prize de mână se taie prin lovituri scurte de piolet (fie cu ciocul fie cu lopăţica). Se recomandă tăierea mai multor prize de mână pentru a avea mai multe prize în pasaj. (fig.25)

            ATENŢIE! Dacă pasajul trebuie coborât e necesară efectuarea unor urme ca şi în desenul de alături, altfel coborârea va fi dificilă, chiar imposibilă.

Expeditie de iarna pe acoperisul lumii (varful G 2)

"Oamenii normali, oamenii destepti nici nu ar iesi afara pe o vreme ca asta, din pacate eu nu am fost acuzat nicioadata ca sunt astfel. "

 

Powered by The North Face

Alpinism Iarna (in imagini)

Tehnica de iarna Partea I

Tehnica de iarna

Nivel 1.Tehnica clasică

Exerciţiul 1: Cum se poartă pioletul şi colţarii în rucsac

Deoarece nu folosim colţarii, îi punem de preferinţă în interiorul rucsacului într-un înveliş de pânză tare sau plastificată. Pioleţii scurţi pot rămâne în rucsac, iar cei lungi sunt ţinuţi în mână.

Dacă avem nevoie de mâini (ex. pe teren mixt), pioletul va fi prins în bretelele rucsacului: lărgim breteaua cu degetul mare şi introducem vârful pioletului între umăr şi bretea. (fig.1), trecem mânerul pioletului pe umăr şi îl aranjăm între spate şi rucsac, cu ciocul îndreptat spre spate şi lopăţica spre umăr.(fig.2)

Exerciţiul 2: Cum se merge pe zăpadă moale fără colţari

Loc: Pantele înzăpezite în care piciorul se afundă puţin

Înclinaţie: 20º - 25º

Descriere: Panta se urcă direct, cu faţa spre munte, şi se coboară direct, cu faţa spre vale. Elevul trebuie să îşi găsească echilibrul, menţinându-şi corpul perfect vertical, având grijă să nu se aplece prea mult.

Picioarele sunt depărtate, vârfurile puţin spre exterior. La coborâre, bustul trebuie aplecat în faţă. Evitaţi o poziţie prea rigidă sau aplecat în spate. Pasul trebuie să fie constant, nu prea lung pentru a nu pierde echilibrul, nici prea scurt pentru a evita ca piciorul de sus să se prăbuşească peste cel de jos. Piciorul se pune cu încredere în zăpadă. Ritmul mersului depinde de condiţia fizică.

Dacă zăpada e inconsistentă, trebuie bătătorită, apăsând cu piciorul de mai multe ori înainte de a se lăsa cu toată greutatea corpului.

Utilizarea beţelor de schi reprezintă un avantaj pentru a avea un echilibru mai bun şi pentru a reduce efortul membrelor inferioare.

Exerciţiul 3: Cum se merge pe zăpadă tare fără colţari, pe toată talpa

Loc: Pante cu zăpadă tare care pot fi penetrate doar de talpa bocancilor

Înclinaţie: maxim 25º

Descriere: Încercăm să păşim în aşa fel încât să lăsăm toată urma bocancului în zăpadă. Corpul rămâne vertical. Pasul trebuie să fie scurt, cu picioarele puţin depărtate, vârfurile puţin deschise. Piciorul de sprijin (posterior) rămâne întins (întinderea tendonului lui Ahile) (fig.3).

Tălpile sunt paralele cu panta, deci gleznele trebuie îndoite la maximum.

Atunci când panta creşte, ajunge să mărim depărtarea picioarelor.

Dacă zăpada e cu adevărat prea tare, putem să lovim zăpada cu piciorul pentru a putea pune mai bine talpa.

Acesta e un exerciţiu pregătitor foarte bun pentru tehnica utilizării colţarilor. Utilizarea beţelor de schi e folositoare pentru coordonarea mişcărilor picioarelor şi a beţelor.

Greşeli tipice:

-elevul pune picioarele pe marginile bocancului

-elevul ridică picioarele prea mult şi face paşii prea mari.

Corectare:

-exerciţii de mobilitate a gleznei

-faceţi exerciţii pe dos, la urcare şi la coborâre

-păşiţi pe urmele unui ghid alpin.

Exerciţiul 4: Coborâre cu faţa la vale fără colţari prin alunecare controlată

Loc: Pantă cu zăpadă dură, dar care poate fi penetrată de talpa bocancului.

Înclinaţie: 20º - 35º

Descriere: Coborârea se face înfigând călcâiele în zăpadă, gleznele şi genunchii sunt îndoiţi, centrul de greutate vertical pe picioare, bustul e uşor aplecat înainte. Elevul îşi va pune progresiv picioarele paralel pe pantă pentru a aluneca. Greutatea va trece de pe călcâi pe tot piciorul, provocând astfel alunecarea. Pentru a-şi menţine echilibrul elevul controlează viteza alunecării variind unghiul flexiunii gleznei. Echilibrul e menţinut prin potrivirea mai în faţă sau mai în spate a centrului de greutate.

Se recomandă folosirea beţelor de schi atât pentru menţinerea echilibrului cât şi pentru accelerarea vitezei, când alunecarea e slabă.

După ce aţi prins încredere, repetaţi exerciţiul într-o manieră mai dinamică, ca la schi: fără să patinaţi, să viraţi, să frânaţi sau să săriţi.

Greşeli tipice:

-în momentul în care sprijinul e pe călcâi, picioarele rămân întinse, iar bazinul în faţă

Sfaturi:

-scopul acestui exerciţiu este de a obişnui elevul, mai întâi cu derapajul, apoi cu alunecarea controlată.

Exerciţiul 5: Înaintarea în faţă pe toată talpa cu colţari. “Pioletul baston”

Loc: Zăpadă tare sau gheaţă moale, pante nu prea abrupte. Urcare şi coborâre.

Colţarii tradiţionali aveau colţi doar în talpă, cei frontali fiind inexistenţi sau în stare embrionară. Colţarii moderni, dotaţi cu colţi şi în faţă nu exclud înaintarea pe toată talpa care pe pante abrupte presupune o stabilitate mai mare, o viteză de deplasare mai mare şi o economie de energie.

Descriere: Urcarea se face cu picioarele uşor desfăcute pe pante nu foarte înclinate având grijă să folosiţi toţi colţii colţarilor. Pe măsură ce înclinaţia pantei creşte, deschideţi progresiv picioarele îndreptate spre exterior şi îndoiţi gleznele (fig.4).

Se obişnuieşte transferarea greutăţii corpului pe piciorul de sprijin înainte de a-l odihni pe celălalt; transferul greutăţii se obţine potrivind bazinul deasupra piciorului de sprijin. De la un pas la altul întindeţi tendonul lui Ahile al piciorului de sprijin.

Piciorul este pus cu încredere pe gheaţă. La fiecare pas, ridicaţi piciorul astfel încât colţarii să nu agaţe gheaţa/solul.

Se recomandă folosirea beţelor de schi pentru a ajuta trecerea greutăţii de pe un picior pe altul.

Repetaţi exerciţiul fără beţe pentru a vă îmbunătăţi coordonarea şi echilibrul.

Introduceţi utilizarea pioletului pe post de băţ (pioletul baston) în cazul pantelor mai abrupte.

Coborârea: Bustul aplecat în faţă, picioarele uşor depărtate, semi-îndoite, vârfurile îndreptate spre exterior.

Ca şi la urcare, înainte de a face pasul, puneţi greutatea corpului pe piciorul de sprijin, aducând bazinul într-o poziţie verticală pe acesta. Încărcaţi toată talpa piciorului uniform, nu doar vârful sau călcâiul. (fig.5)

Greşeli tipice:

-elevul nu poziţionează bazinul pe piciorul de sprijin provocând în timpul pasului un dezechilibru constant (centrul de greutate se află în afara poligonului de susţinere)

-elevul se împiedică din cauza colţilor din faţă.

Corecţie:

-a se utiliza procedeele pedagogice: de exemplu o coardă dublă întinsă pe pământ precum şinele, la o distanţă de 30 cm. Elevul va merge cu picioarele în exteriorul şinelor

Greşeală tipică:

-În timpul înaintării cu vârfurile picioarelor îndreptate spre exterior, doar colţii interiori sau din faţă penetrează gheaţa.

Corecţie: Întindeţi călcâiul lui Ahile şi depărtaţi genunchiul piciorului de sprijin înainte de a mişca celălalt picior.

Utilizarea “pioletului baston”

            Pioletul e alcătuit dintr-un vârf, din coadă şi din cap (alcătuit din lamă şi lopăţică).

            Pentru a folosi pioletul pe post de baston, se recomandă utilizarea unui piolet relativ lung.

            Descriere: Poziţia verticală a corpului, braţele relaxate de-a lungul corpului, pioletul prins de cap, cu lama în faţă, iar palma poziţionată pe lopăţică. (fig.6)

           

Vârful trebuie să se înfigă în zăpadă; pioletul este înfipt în zăpadă pe măsură ce păşim, la al doilea pas.           

            Pioletul e înfipt când piciorul opus e în faţă. În cadrul înaintării frontale, pioletul se ţine în mâna ce mai abilă.

            La coborâre, pioletul se ţine cu lama în spate (fig.7)

            La coborâre, dacă nu aveţi un piolet destul de lung, nu îl înfigeţi în zăpadă, ci ţineţi-l pur şi simplu în mână, de cap sau de coadă.

Exerciţiul 6: Înlăturarea zăpezii de pe bocanci.

            Fie că aveţi sau nu colţari, anumite tipuri de zăpadă favorizează formarea unei copite de zăpadă pe bocanci care deranjează, iar uneori e periculoasă.

            Înlăturaţi zăpada lovind scurt bocancul cu coada pioletului în timpul mersului, în timp ce laba piciorului e ridicată şi piciorul îndoit. (fig.8)

            În timpul exerciţiului, dacă sunt dificultăţi cu menţinerea echilibrului, se recomandă folosirea unui băţ de schi în mâna liberă.

            Pe o pantă abruptă unde ridicarea pioletului din zăpadă poate fi periculoasă, înlăturarea zăpezii de pe bocanc poate fi efectuată lovind piciorul de care s-a prins zăpada de călcâiul piciorului aflat pe sol.

Exerciţiul 7: Înaintarea în faţă cu colţari, pe colţii din faţă. “Pioletul sprijin”.

            Loc: Pereţi de gheaţă, panta să nu depăşească 50º

            Descriere: poziţia de bază, faţa la perete, picioarele uşor depărtate şi îndoite şi poziţia echilibrată.

            Doar colţii din faţă ai colţarilor se înfig în gheaţă. Talpa bocancului e orizontală, braţele semi-îndoite în faţa bustului, mâna cea mai puternică ţine pioletul de cap în poziţia “piolet-sprijin” (fig.9) cealaltă mână se află pe gheaţă la înălţimea umărului.

            Înainte de a face primul pas treceţi centrul de greutate pe piciorul de sprijin printr-o mişcare laterală a bazinului, apoi ridicaţi celălalt picior, punându-l mai sus decât piciorul de plecare.

            Colţii colţarilor se înfig o singură dată cu o lovitură scurtă şi bine dozată. Înaintaţi câţiva metri, apoi coborâţi în aceeaşi manieră.

            Repetaţi exerciţiul de mai multe ori pe distanţe din ce în ce mai lungi şi mai abrupte.

            Greşeli tipice:

            -Nu treceţi greutatea pe piciorul de sprijin înainte de a face pasul

            -Apropierea prea mare a bustului de pantă

            -Paşii prea mari

            -Călcâie prea ridicate (fig.10)

            -Picioare la acelaşi nivel

            -Prea multe lovituri de colţari care sensibilizează gheaţa, făcând-o mai puţin solidă.

            Utilizarea “pioletului-sprijin”

            Apucaţi pioletul de cap, având braţele semi-îndoite de-a lungul bustului, cu palma mâinii pe lopăţică cu ciocul îndreptat în faţă; ciocul atinge gheaţa la nivelul centurii, doar ca un sprijin pe pantă. Pioletul e sprijinit şi nu înfipt, şi va fi sprijinit la fiecare al doilea pas, în momentul în care piciorul opus e mai sus. (fig.11)

           

Greşeli tipice:

            -Încercarea de a înfige pioletul în loc de a-l sprijini cu forţă.

Exerciţiul 8: Alunecarea pe zăpadă şi cum se face oprirea. “Alunecarea ghemuită”

            Loc: Pantă cu zăpadă nu prea tare

            Înclinaţie: Între 30º şi 40º care se termină după câţiva zeci de metri printr-o parte plană, fără un pericol anume.

            Descriere: Coborând cu faţa la vale, cu pioletul prins de lopăţică (fig.7), ciocul orientat spre perete, vă aşezaţi şi alunecaţi câţiva metri.

            Vă întoarceţi cu faţa la perete, prindeţi pioletul de mâner cu cealaltă mână apoi înfigeţi ciocul pioletului în zăpadă la înălţimea pieptului.

            Greutatea corpului se află pe piolet care taie suprafaţa, încetinind căderea.

            Picioarele sunt desfăcute, putând ajuta la frânare.

            În cazul în care elevul are colţarii în picioare, picioarele nu trebuie înfipte în timpul alunecării pentru a evita blocajul şi răsturnarea. În acest caz frânarea se va efectua doar cu pioletul (fig.12).

            În timpul alunecării e important să ţineţi capul îndreptat în sus. Încercaţi să repetaţi exerciţiul plecând de la o cădere pe spate, cu capul în jos. În acest caz, întoarceţi-vă imediat pe burtă şi folosiţi coada pioletului pentru a pivota şi îndreptaţi capul în sus, apoi începeţi să frânaţi cu ciocul pioletului.

            E posibil să alunecaţi pe zăpadă folosind pioletul ca sprijin. Această tehnică se numeşte “Alunecare în poziţia ghemuit”.

            Din poziţia de alunecare cu faţa la vale, staţi ghemuit, prindeţi pioletul în tehnica “ghemuit” dar pe o parte, şi folosiţi greutatea corpului pentru a frâna în zăpadă. Păstraţi poziţia ghemuită şi controlaţi alunecarea prin dozarea sprijinului pe călcâie şi vârful pioletului.