CLASIFICAREA TRASEELOR DE ALPINISM

           

    Prin traseu alpin se înţelege direcţia (itinerarul) pitonată (nepitonată) care se străbate prin căţărare liberă, artificială, rapel sau traversare de către un alpinist ori o echipă.

Căţărarea liberă reprezintă escaladarea cu ajutorul mîinilor, picioarelor, uneori şi a frînghiei de alpinism, pitoanelor şi carabinierelor a unui pasaj, stîncă, perete stîncos, creastă ori vale de abrupt, folosind prizele, asperităţile, hornurile, aderenţa, ramonajul, cheile şi alte procedee specifice.

Căţărarea artificială este escaladarea traseelor alpine de dificultate mare — pereţi verticali, surplombaţi şi în tavane — cu ajutorul materialelor specifice de alpinism — frînghii, pitoane, carabiniere, scăriţe, ciocane, bucle şi centuri de siguranţă în escaladă.

Traseele alpine pentru căţărarea liberă sînt clasificate în funcţie de gradul lor de dificultate. Uniunea internaţională a asociaţiilor de alpinism (U.I.A.A.) notează gradele de dificultate cu cifre romane (de exemplu, traseu cu dificultate de gradul IV). În ţara noastră ele sînt redate cu cifre romane şi literele latine A şi B. Literele desemnează limita minimă de dificultate (A) şi pe cea maximă (B) (de exemplu, traseu cu dificultate de gradul IV A sau IV B). Clasificarea traseelor de alpinism este următoarea: gradul I — uşor; gradul II — dificultate medie; gradul III — dificil; gradul IV — accentuat dificil; gradul V — foarte dificil; gradul VI — extrem de dificil şi gradul VII — excepţional de dificil.

Traseele de gradul I (uşor) au diferenţe de nivel de pînă la 80 m şi în parcurgerea lor mîinile se folosesc la menţinerea echilibrului. Traseele de gradul II (dificultate medie), cu diferenţe de nivel cuprinse între 81 şi 120 m, sînt străbătute prin sprijin cu una din mîini; alpiniştii începători merg legaţi în coardă.

Traseele de gradul III (dificil) au diferenţe de nivel de 121-140 m şi necesită folosirea din loc în loc a pitoanelor intermediare în loc de prize. Pe aceste trasee se întîlnesc pasaje verticale sau surplombate a căror escaladare cere forţă; asigurarea şi autoasigurarea sînt obligatorii.

Traseele de gradul IV (accentuat dificil), cu diferenţe de nivel de 141-180 m şi cu mari dificultăţi în căţărare, sînt escaladate de către alpinişti experimentaţi, antrenaţi sistematic şi timp îndelungat, deoarece necesită o tehnică perfectă.

Traseele de gradul V (foarte dificil) sînt caracterizate de diferenţe de nivel cuprinse între 181 şi 250 m, solicită din partea alpiniştilor forţă foarte mare, tehnică de căţărare rafinată, fiind rezervate numai pentru căţărătorii rezistenţi şi cu o bogată experienţă. În majoritatea cazurilor este folosită coarda dublă.

Traseele de gradul VI (extrem de dificil) cu diferenţe de nivel de 251—350 m sînt destinate celor mai buni alpinişti, întrucît străbaterea lor presupune multă agilitate şi forţă excepţională în degete.

Traseele de gradul VII (excepţional de dificil) sînt parcurse numai de alpiniştii cu un antrenament deosebit. Ele au diferenţe de nivel de peste 400 m pe verticala stîncii. Asemenea obstacole sînt rareori depăşite cu ocazia primei tentative de escaladare.

Traseele alpine pentru căţărarea artificială se clasifică astfel: Ao — trasee de căţărare în care unele pitoane se folosesc ca prize, fără să fie necesare scăriţele; A.l — trasee pentru parcurgerea cărora sînt utilizate pitoanele, carabinierele şi scăriţele: A.2, A.3 şi A.4 — trasee extrem de dificile, cu stîncă compactă sau friabilă, surplombate, tavane, fisuri închise care cer căţărătorilor eforturi şi deprinderi extrem de mari.

Traseele destinate căţărării libere de gradele I-VII şi cele pentru căţărarea artificială Ao-A.4 se subîmpart în pasaje de una la n lungimi de coardă, avînd aceeaşi apreciere de dificultate.